1.1. Managementul situațiilor de urgență

În ultimele decenii, dezastrele naturale și cele provocate de om au crescut în frecvență și în număr la nivel mondial. În Europa, în perioada 1980-2008, aproximativ 122 000 de persoane au fost ucise și 33 de milioane au fost afectate negativ din cauza dezastrelor naturale.

Cel puțin 73% din țările UE s-au confruntat recent cu o situație de urgență sau un dezastru. Acest lucru demonstrează importanța programelor de pregătire, prevenire și răspuns în caz de urgențe sanitare în Europa. Acțiunile de pregătire vizează consolidarea rezistenței și a capacității necesare pentru gestionarea eficientă și eficace a tuturor tipurilor de urgențe.

Pregătirea pentru situații de urgență este necesară pentru următoarele tipuri de urgențe.

1. Urgențe cauzate de catastrofe naturale

A. Riscuri biologice

I. Epidemii locale și naționale: Unele boli au un potențial pandemic relativ scăzut – Ebola, de exemplu, din cauza căii sale de transmitere (și în ciuda modului în care este descrisă în mare parte din mass-media mondială). Alte boli, cum ar fi meningita, sunt puțin probabile să evolueze dincolo de focarele naționale sau regionale, deși au potențialul de a fi foarte grave și de a justifica luarea în considerare ca urgențe de sănătate publică de interes internațional (PHEIC).

II. Focare cauzate de agenți patogeni cu potențial pandemic: Există mai mulți agenți patogeni cunoscuți care circulă în prezent, care sunt potențial foarte transmisibili în rândul oamenilor și care au fost detectați în numeroase țări, dar care nu au atins încă statutul de pandemie: MERS CoV și gripa aviară A(H5N1) sunt exemple.

III. Pandemii: gripa este boala prototip din această categorie. Pandemii de gripă de severitate variabilă au avut loc de-a lungul istoriei.

B. Urgențe datorate pericolelor hidrometeorologice și geofizice

Situațiile de urgență datorate pericolelor naturale, cu evoluție bruscă sau lentă, care au efecte directe și indirecte asupra sănătății și perturbarea sistemelor societale și de sănătate (precum și posibilitatea apariției unor focare), necesită o pregătire multisectorială și a sectorului sănătății. Evenimentele tehnologice, focarele de boli transmisibile și alte pericole secundare pot urma evenimentelor legate de pericolele naturale care provoacă perturbarea funcțiilor societale (inclusiv a serviciilor de sănătate), iar țările trebuie să fie pregătite pentru a le face față.

2. Urgențe datorate factorilor de risc induse de om

A. Urgențe cauzate de pericole tehnologice

Situațiile de urgență pot apărea ca urmare a unei serii de pericole tehnologice cu potențialul de a provoca consecințe localizate sau de a duce la fenomene regionale sau globale extinse.

Acestea pot proveni din condiții tehnologice sau industriale, proceduri periculoase, eșecuri ale infrastructurii sau activități umane specifice. Exemplele includ poluarea industrială, radiațiile nucleare, deșeurile toxice, cedarea barajelor, accidentele de transport, exploziile din fabrici, incendiile și deversările de substanțe chimice.

Pericolele tehnologice pot apărea, de asemenea, din impactul altor evenimente periculoase.

B. Urgențe datorate pericolelor de natură socială

Pericolele sociale sunt asociate în principal cu diferite forme de violență, de la tulburări civile la utilizarea deliberată de agenți chimici, biologici, radiologici și nucleari, până la conflicte armate și terorism.

Riscurile societale includ, de asemenea, crizele financiare, care pot restrânge bugetele naționale, pot afecta starea socioeconomică și de sănătate a persoanelor și gospodăriilor și pot reduce grav accesul la serviciile de sănătate, declanșând situații de urgență pentru comunități și țări.

Urgențele sanitare ale secolului XXI sunt din ce în ce mai complexe. Apariția agenților patogeni periculoși cu potențial epidemic și pandemic crește odată cu globalizarea rapidă a călătoriilor și a comerțului și cu evoluțiile tehnologice majore. Dezastrele naturale, urgențele umanitare și epidemiile au loc din ce în ce mai des în mediul urban, unde, pentru prima dată în istoria omenirii, trăiește mai mult de jumătate din populație. Acest lucru face și mai dificilă reacția la focarele de boli, epidemii și alte urgențe sanitare.

Cei 4R ai gestionării situațiilor de urgență

• Reducere/Mitigare/Prevenire (Reduction/Mitigation/Prevention) – Identificarea și analizarea riscurilor pe termen lung la adresa vieții umane și a proprietății din cauza pericolelor naturale sau provocate de om; luarea de măsuri pentru a elimina aceste riscuri atunci când este posibil și, în caz contrar, reducerea probabilității și a amplorii impactului acestora.  
• Disponibilitate/pregătire (Readiness/Preparedness) – Dezvoltarea sistemelor și capacităților operaționale înainte de producerea unei situații de urgență. Acestea includ procesele de răspuns pentru sectorul sănătății, precum și relațiile de lucru cu serviciile de urgență, utilitățile și alte agenții.
• Răspuns (Response) – Acțiuni întreprinse imediat înainte, în timpul sau imediat după o urgență, pentru a salva vieți și bunuri și pentru a menține serviciile de sănătate la cel mai înalt nivel posibil.
• Recuperare (Recovery) – Activități care încep după ce impactul inițial a fost stabilizat în faza de răspuns și se prelungesc până la restabilirea capacității serviciilor de sănătate.

Niciun pas nu este mai important decât altul. Organizația Mondială a Sănătății investește în prevenire și pregătire la fel de mult ca în răspuns și recuperare, punând accentul pe reabilitare. Prevenirea și pregătirea pot evita preventiv izbucnirile epidemice sau le pot stăpâni din timp, pot reduce posibilitatea ca un conflict să devină o criză umanitară complexă în domeniul sănătății și pot atenua impactul dezastrelor naturale. Plasarea țărilor în centrul tuturor activităților de pregătire asigură faptul că, atunci când apare o criză, toate elementele necesare sunt deja puse în aplicare.

Pregătire

Investițiile în pregătire nu numai că salvează vieți, dar protejează, de asemenea, societățile și economiile, consolidează sistemele de sănătate și contribuie la eforturile globale ale OMS de a proteja 1 miliard de oameni din întreaga lume de urgențele sanitare.OMS estimează că fiecare dolar investit în ciclul situațiilor de urgență în domeniul sănătății are un randament de peste 8 dolari, iar o investiție pe 5 ani este proiectată să salveze 1,5 milioane de vieți omenești și să producă un câștig economic de 240 de miliarde de dolari.

Pregătirea pentru situații de urgență în domeniul sănătății în Europa înseamnă asigurarea faptului că toate țările din regiune au capacitatea de a gestiona orice tip de urgență în domeniul sănătății. Sistemul de sănătate al fiecărei țări trebuie să fie rezilient și echipat pentru a anticipa și a răspunde în mod eficient nevoilor populațiilor afectate de o criză.

Pregătirea la nivel național înseamnă că toate sectoarele și sistemele sunt pregătite să gestioneze riscurile – la nivel național și subnațional, în comunități, în mediul rural și urban, în unitățile sanitare, laboratoare, servicii de urgență și în sistemul de sănătate în general. Aceasta include crearea și menținerea capacităților și a competențelor în domeniile de mai jos:

• Evaluări strategice ale riscurilor
• Plan privind operațiunile de urgență
• Planuri de urgență specifice pentru pericolele prioritare
• Pregătirea pentru gripă/pandemie
• Planificarea evenimentelor publice de amploare
• Comunicarea riscurilor în caz de urgență

1.2. Dezastre și dizabilități

Organizația Mondială a Sănătății (OMS, 2011) estimează că peste un miliard de persoane din întreaga lume trăiesc cu un anumit handicap (inclusiv copii și persoane în vârstă), reprezentând aproximativ 15 % din populația lumii.

Help Age International raportează că 12% din populație are peste 60 de ani și că acest procent va crește la 20% până în 2050. Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu handicap subliniază importanța incluziunii persoanelor cu dizabilități în toate aspectele vieții, inclusiv în situații de risc și de urgență. Prin urmare, este oportun să se asigure că asistența pentru adăposturi și așezări după dezastre reflectă în mod adecvat nevoile specifice ale persoanelor cu handicap și ale persoanelor în vârstă.

Există diferite tipuri de bariere care pot împiedica participarea și egalitatea de șanse pentru persoanele cu handicap. Unele dintre acestea sunt bariere preexistente, agravate de criză. Alte bariere sunt create de urgență și pot duce la noi dizabilități.

Atunci când au loc incidente și dezastre majore, persoanele cu handicap se confruntă cu greutăți care pot fi mai mari decât cele ale populației majoritare și pot suferi forme suplimentare de discriminare sau neglijare. Argumentele morale și etice în favoarea unei abordări incluzive care să garanteze dreptul persoanelor cu handicap la îngrijire adecvată în caz de dezastre sunt incontestabile. Astfel, avertizarea, evacuarea, adăpostirea, locuințele provizorii și alte dispoziții de urgență sunt servicii care trebuie să fie pe deplin accesibile și utilizabile de către o gamă largă de persoane cu handicap.

Asigurarea unui nivel adecvat de protecție a persoanelor cu handicap în situații de urgență este o problemă serioasă. Structurile, organizarea și resursele disponibile trebuie să fie concepute corespunzător și adecvate pentru a răspunde nevoilor persoanelor cu handicap și pentru a asista aceste persoane în situații de urgență.

Pentru a realiza un management al situațiilor de urgență care să includă persoanele cu dizabilități, Biroul pentru integrarea și coordonarea persoanelor cu dizabilități (ODIC) din cadrul Agenției Federale pentru Managementul Situațiilor de Urgență (FEMA) a elaborat un set de concepte-cheie privind nediscriminarea (menționate mai jos), cu exemple privind modul în care aceste concepte ar trebui aplicate în toate fazele managementului situațiilor de urgență (Roth, 2014, p. 114):

• Autodeterminare: persoanele cu handicap sunt cele mai informate cu privire la propriile nevoi. Astfel, persoanele au dreptul să aleagă sau să refuze asistența care le este oferită;
• Nu există „ o soluție unică”: persoanele cu handicap nu au toate nevoie de aceeași asistență și nu au aceleași nevoi;
• Șanse egale: persoanele cu dizabilități trebuie să aibă aceleași oportunități de a beneficia de programele, serviciile și activitățile de urgență ca și persoanele fără dizabilități;
• Incluziune: persoanele cu handicap au dreptul de a participa și de a beneficia de programele, serviciile și activitățile de urgență furnizate de guverne, întreprinderi private și organizații non-profit;
• Integrare: furnizarea de servicii cum ar fi adăpostirea, primirea de informații pentru serviciile în caz de dezastre și cazarea pe termen scurt în medii integrate menține persoanele conectate la sistemul lor de sprijin și la furnizorii de servicii de asistență personală și evită nevoia de facilități de servicii disparate;
• Acces fizic: programele, serviciile și activitățile de urgență trebuie să fie furnizate în locuri accesibile tuturor persoanelor;
• Acces egal: persoanele cu handicap trebuie să poată avea acces și să beneficieze de programe, servicii și activități de urgență la fel ca populația generală;
• Comunicarea eficientă: persoanele cu dizabilități trebuie să primească informații comparabile, în ceea ce privește conținutul și detaliile, cu cele oferite publicului larg;
• Modificări ale programelor: persoanele cu handicap trebuie să aibă acces egal la programele și serviciile de urgență, ceea ce poate implica modificări ale normelor, politicilor, practicilor și procedurilor;
• Gratuit: persoanele cu handicap nu pot fi taxate pentru a acoperi costurile măsurilor necesare pentru a asigura accesul egal și tratamentul nediscriminatoriu.